vând fum

FITC 2011 în cronici

2011-10-25T12:29:00.001+03:00

Puteţi vizita aici agenda pe zile a ediţiei din 2011 a Festivalului de Teatru Clasic de la Arad. Articolele au fost publicate în Art Act Magazine.

FTSO 2011 în cronici

2011-10-07T16:46:00.002+03:00

Puteţi vizita aici agenda pe zile a ediţiei din 2011 a Festivalului de Teatru Scurt de la Oradea. Articolele au fost publicate în Art Act Magazine.

Profundele aventuri ale unui sorbonez în Islamia: Istoria filosofiei islamice, Henry Corbin

2011-09-21T14:19:00.001+03:00

„Lecţia metafizicienilor noştri din Islam este aceea că ei au considerat întotdeauna că esoterismul lor, adică interioritatea lor, nu este posibil fără o nouă naştere interioară. O tradiţie nu este vie şi nu se transmite celui în viaţă decât cu condiţia de a fi perpetuă renaştere.” Ceea ce am găsit fascinant la studiul lui Henry Corbin (profesor de Studii Islamice la Sorbona în mare parte a vieţii), Istoria filosofiei islamice, publicat la noi de Editura Herald, e tocmai această largă deschidere înspre acceptarea tradiţiei ca neînsemnând stagnare, solidificare într-un sistem care produce mereu şi mereu aceleaşi circuite, ci, dimpotrivă, însemnând în primul rând un dinamism interior mereu viu, o sevă care încă poate oferi voluptăţi raţionale şi/sau intuitive dintre cele mai pure, care are puterea de a naşte şi de a renaşte idei şi viziuni etern efervescente. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)

Manual de luciditate: Paul Deussen, Elementele metafizicii

2011-09-14T14:35:00.000+03:00

În 1877, Paul Deussen, docent privat la „Politehnica” din Aachen, îşi publica, pe propria cheltuială, Elementele metafizicii, volum conceput ca suport teoretic al cursului omonim pe care îl ţinea din funcţia pe care o ocupa în acea perioadă şi la care erau înscrişi doar 12 studenţi. Citind cartea, concepută ca un manual universitar, în aceeaşi măsură în care era destinată şi unui eventual ajutor în studiul individual, Nietzche, prieten al lui Deussen încă din adolescenţă (relaţia dintre cei doi poate fi studiată în detaliu în cartea lui Heiner Feldhoff, Prietenul lui Nietzsche, despre care am mai scris şi aici), exclama în stilu-i perfect caracteristic: „o fericită aglomerare de toate acele lucruri pe care nu le mai consider adevărate”. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)

“Bertie, I think this is the sequel of a beautiful friendship” - Misticism şi logică şi alte eseuri, Bertrand Russell

2011-09-14T14:33:00.000+03:00

L-am gustat întotdeauna pe Bertrand Russell mai mult ca scriitor decât ca logician, matematician sau filosof. Nu intenţionez, desigur, să-i minimalizez importanţa în ceea ce le priveşte pe cele din urmă, dar îl consider, în continuare, un om de a cărui scriitură nu poţi să nu te îndrăgosteşti, orice domeniu ar viza ea, chiar şi atunci când nu poţi să glisezi perfect pe şinele ideatice şi conceptuale pe care ţi le pune în faţă. E, poate, o chestiune care ţine şi de felul în care l-am cunoscut pe britanic pentru prima dată: citind Istoria filosofiei occidentale, o lucrare care nu îl defineşte neapărat ca filosof şi nici măcar ca istoric, dar care îl defineşte cu siguranţă ca scriitor – o prezentare cu adevărate irizări poetice a gândirii ultimelor trei milenii, plină de o sevă căreia îi pot simţi gustul şi acum – sevă a înţelegerii de o rară profunzime, sevă a unei limpezimi cathartice, a unei limpezimi care reuşeşte să depăşească nivel pur intelectual. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)

Ce mai simt cei care vorbesc? - Carlo Maria Martini în dialog cu Umberto Eco

2011-09-14T14:32:00.000+03:00

Mărturisesc că întâlnirea mea cu textul despre care vreau să vorbesc aici nu a avut loc conform binecunoscutului mecanism al vederii pe raft în librărie – curiozitate lăsată cu tremure ale membrelor inferioare până la casa de marcaj – devorare în drum spre staţia de autobuz. A fost o întâlnire mai degrabă întâmplătoare, generată, probabil, în mintea mea, de o curiozitate mai degrabă reţinută determinată de titlu şi, în cea a persoanei care mi-a oferit-o, de o oarecare luare la cunoştinţă a faptului că, în nebunia circulară pe care (încă?) ne-o permite tinereţea, clipele de siguranţă alternează cu cele de instabilitate (a se citi momentele de euforie extatică se succed celor de disperare cumplită). „Pentru când mai am întrebări” suna ca o indicaţie valabilă, mai ales că opiniile solide şi lipsa întrebărilor mi se par semne ale spiritelor sănatoase, în sensul cioranian/nietzschean al conceptului. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)

Unora le place tracul – Misteriile lui Zalmoxis, Constantin Daniel

2011-09-14T14:30:00.000+03:00

Neamurile tracice ca civilizaţie cu un înalt grad de spiritualitate. Cultul de misterii al lui Zalmoxis, practicat în spaţiul locuit de ei, ca sursă mai mult sau mai puţin directă a tuturor formele religioase de acest fel cunoscute de antichitate. Troia, considerată punctul de început al drumului pe care avea să-l parcurgă Grecia clasică în toate implicaţiile ei, ca cetate locuită de aceleaşi neamuri tracice, cele care vor avea o influenţă decisivă asupra spiritualităţii greceşti ale acelor vremuri sub forma ei pe care o cunoaştem noi astăzi. Societatea seminţiei tracice a agatârşilor ca model pentru Republica lui Platon sau pentru Lysistrata lui Aristofan. Nu, n-am intrat într-un delirium tremens cu tente naţionalist-istorice şi n-am dat nici într-o formă extremă de pârvanită. Am citit, în schimb, prima ediţie a volumului lui Constantin Daniel, Misteriile lui Zalmoxis, apărută anul acesta la editura Herald, la mai bine de 25 de ani de la terminarea manuscrisului. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)

Îndreptar de estetică niponă - Civilizaţia japoneză tradiţională, Octavian Simu

2011-09-14T14:28:00.000+03:00

Cum tot suntem înclinaţi în perioada verii, prin natura noastră, să ne aruncăm gândurile asupra altor orizonturi şi, mai ales, să ne transportăm trupeşte înspre alte meleaguri, aş putea să încep prin a spune că dintr-un pachet de lecturi de vacanţă ca cel pe care ni l-a oferit Editura Herald nu putea să lipsească şi o carte care să ne vorbească despre astfel de lucruri: alte zări, alţi oameni, alte peisaje. Civilizaţia japoneză tradiţională a lui Octavian Simu nu este, însă, tocmai ceea ce s-ar putea numi un ghid de orientare în spaţiul nipon, o cărţulie colorată şi veselă care să-ţi spună unde să mergi şi ce să faci odată ce te-ai văzut în arhipelagul celor aproape 7000 de insule. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)

Good ol’ Willie: la o revedere editorială – William James, Voinţa de a crede

2011-09-14T14:26:00.000+03:00

„Is life worth living?” Dacă este să facem abstracţie de accentul umoristic subtil al răspunsului dat întrebării de mai sus de William Hurrell Mallock („It depends on the liver”; efect bazat pe faptul că „liver” înseamnă, în limba engleză, atât „ficat”, cât şi, puţin forţat spus, „trăitor”) în cartea omonimă, Merită viaţa trăită?, el are capacitatea de a subsuma, deşi, poate, într-un mod întrucâtva simplist, întregul impuls iniţial al filosofiei lui William James. Căci miza principală pe care James o aduce în gândirea secolului al XIX-lea este tocmai acesta: destrămarea vechii distincţii abstracte dintre subiectiv şi obiectiv, dărâmarea barierelor dintre om şi realitate. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)

Astăzi, mai mult Paul decât Fritz: Prietenul lui Nietzsche

2011-09-14T14:24:00.000+03:00

Paul Deussen. S-ar putea ca unora numele să nu le sune deloc cunoscut. Alţii s-ar putea să-l regăsească în el pe acel personaj creionat oarecum vulgar în cele mai multe dintre biografiile lui Friedrich Nietzsche – cel care, prieten fiind cu filosoful german în prima parte a vieţii, păleşte mereu în comparaţie cu forţa vitală, cu spiritul creator, cu voinţa însăşi care este cel din urmă – secul, academicul, standardizatul Paul Deussen, pus mereu faţă în faţă cu vârtejurile sălbatice ale personalităţii nietzscheene. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)

Menschliches, Allzumenschliches: W.N.P. Barbellion, Jurnalul unui om dezamăgit

2011-09-14T14:23:00.000+03:00

„Propria mea viaţă, aşa cum se desfăşoară zi după zi, e o sursă de uimire continuă, de încântare şi durere. Nu-mi pot închipui o carte mai interesantă decât o istorie amănunţită, intimă, psihologică a vieţii mele. Aş vrea măcar să mă înţeleg pe mine perfect…”. E greu şi e aproape inutil să scrii despre o carte pe care n-o poţi defini pertinent decât citând-o în întregime. E senzaţia pe care mi-o lasă toate cărţile născute din boală, din suferinţă, din însuşi dansul vieţii, prins mereu în jocul fluctuaţiilor violente dintre beţia cea mai exaltată şi disperarea cea mai profundă. Pot număra pe degete volumele de o atât de adâncă sinceritate (autenticitate, dacă vrem să intrăm în registrul perioadei interbelice a literaturii româneşti şi europene, în general) ca cea care face obiectul acestui text. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)

Dante şi-a noastră naţiune/Se împacă de minune sau Florenţa sunt eu

2011-09-14T14:21:00.000+03:00

Într-una dintre acele seri care se dovedeşte până la urmă a nu fi ca toate celelalte, Sandu cel Viteaz şi-a luat Dragoşul şi Ada şi a pus de-un party suprarealist pe acordurile orchestrei Gellu-Jules. Invitaţi au mai fost: Ionuţ, Cristian, Ramona, Adrian, Cătălin, Romina, Irina, Patricia, Anca, Miron, Angelica. S-au cheltuit: scaune (maxim admis), cămăşi (număr asupra căruia nu cutez să-mi arunc gândul), becuri stradale (ohoho), uşă înaltă rotativă cu vitraliu model „Izgonirea din Rai” (una bucată). Dacă vă întrebaţi cine-i Sandu, cine-i Ada, eu am să vă răspund „Sandu-i Dragoş, Ada-i Sandu!” (citeşte continuarea în Art Act Magazine)

SexploiTIFFation (TIFF, ziua a şaptea)

2011-09-14T14:18:00.000+03:00

Smukke mennesker (Nothing’s all bad), Danemarca, 2010, Mikkel Munch-Fals: Semi-sexploitation danez, Smukke mennesker (Nothing’s all bad) e unul dintre acele filme la care ai toate şanse să pleci după 10 minute din peliculă sau să-l savurezi până la sfârşit cu gura căscată şi, pe alocuri, râsete în pumni. Jumătate vorbind despre uman şi deviaţiile lui, jumătate de un cinism dus în zone care-l fac pe alocuri inconfortabil, primul lung metraj al danezului Mikkel Munch-Fals aduce aminte, ca stil de abordare şi subiect de Happiness sau Storytelling, filmele lui Todd Solondz de acum ceva mai bine de zece ani.

(citeşte continuarea în Art Act Magazine)

Gekijō mi nitsuite sau despre adevăratul teatru - Keisei Hangonko

2011-09-14T14:14:00.000+03:00

Cineva îmi zicea, la Timişoara, după Twins-ul lui Pal Frenak, spectacolul în care erau implicaţi doi actori fundamental diferiţi ca manieră de interpretare: „asta e diferenţa dintre har şi tehnică”. Ştiu, e un clişeu. Dar e un clişeu pe care teatrul românesc îl foloseşte atât de des în mecanismele lui interne de selecţie, încât ne vine imposibil să lucrăm în afara lui. Deşi conştientizăm diferenţa şi importanţa ei încă dinainte, tranşarea aceasta radicală a lucrurilor mi-a viermuit de atunci mereu în minte, indiferent la ce spectacol asistam. Mania catalogării şi a înregistrării în spiritul sistemului deja expus mă atinsese destul de mult. Iar cum rutina nu se poate întrerupe decât printr-un şoc de un fel sau altul, la fel cum Ironia nu te lasă niciodată să stagnezi prea mult pe o singură idee, am ajuns aproape întâmplător la Teatrul Municipal din Turda, la spectacolul companiei japoneze Yamanote Jijosha, Keisei Hangonko. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)

Experimentez, experimentezi, experimentează – Autobahn, Poetry, Double Take: Hitchcock (TIFF, ziua a patra)

2011-09-14T14:13:00.000+03:00

Teatru la TIFF: Autobahn, Neil LaBute, regia artistică Mihaela Sîrbu: Din ciclul „teatrul de astăzi nu-şi mai cunoaşte spaţiul, necesitatea scenei şi a distanţei” auzit din gura atâtor experţi în prăfuisme, TIFF-ul a adus anul acesta la Cluj încă un experiment dătător de migrene pentru specialiştii în vorbe de duh aruncate în faţa experimentalului de orice fel. Autobahn-ul lui Neil LaBute înseamnă ceva mai puţin obişnuit pentru teatrul românesc: şase maşini, doisprezece actori pe scaunele lor din faţă, optsprezece spectatori pe banchetele din spate. Da, Autobahn este un road trip teatral care reuşeşte să redefinească mult-uzitata de secolul trecut expresie a coborârii teatrului în stradă. Cele trei fragmente de viaţă la care spectatorii au ocazia să asiste, schimbând maşina de două ori pe parcursul show-ului, se desfăşoară la nici un metru de ei. Senzaţia: un soi de voyeurism în care nu eşti scutit de un fad sentiment de vinovăţie. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)

Plăceri vesele şi triste - The Mill and the Cross, Balada triste de trompeta, La vida de los peces (TIFF, ziua a treia)

2011-09-14T14:11:00.000+03:00

The Mill and the Cross, Polonia, 2011, Lech Majewski: În Flandra secolului al XVI-lea, Pieter Bruegel lucrează la ceea ce este, probabil, pictura sa cea mai cunoscută, Calvarul. O sinteză a unei societăţi închistate, prinsă între foamea perpetuă şi crimele odioase în numele unei religii care numai creştină nu e, tabloul este, dincolo de aparenta sa dimensiune religioasă, o profundă declaraţie de critică socială şi politică. Lech Majewski, regizorul experimentalist polonez, este unul dintre cei mai îndrăzneţi şi inovatori cineaşti europeni ai ultimilor ani. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)

Andrei şi dublul – Cutia cu bătrâni, Andrei Oişteanu

2011-09-14T14:09:00.000+03:00

O mărturisire: în timp ce citeam cele două microromane ale lui Andrei Oişteanu prinse între coperţile Cutiei cu bătrâni, Comisionarul şi Arhivarul, eram nedumerit văzând diferenţele aproape neverosimile dintre stilurile abordate de scriitor în fiecare dintre ele, la o distanţă temporală de doar doi ani. Comisionarul e gotic, e rece, e riguros, e mai mult, precum, bunăoară, la Camus sau Sartre, o declaraţie filosofică decât un roman propriu-zis. Arhivarul, dimpotrivă, e luxuriant, e o viermuială barocă de obsesii şi imagini de o plasticitate fenomenală. Abia la cinci minute după închiderea cărţii, mi-a apărut un zâmbet involuntar cât toată faţa, acel zâmbet care, de obicei, spune ceva ce poate fi înlocuit foarte uşor cu „Da. Deci da.” sau mai comunul „Jos pălăria”. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)

Despre deconstrucţie şi înfrângere – I fought the X and the X won

2011-09-14T14:07:00.001+03:00

Să redefineşti realitatea ca fiind propria ta operă de artă. Să numeşti arta „vindecare”, să o numeşti „comentariu social” şi „activism politic”. Să fii propriul tău şaman. Prin artă. Iată un punct de vedere pe care Joseph Beuys, prin operele sale, îl susţinea cu succes în SUA anilor ’60-’70. Boteza, pe o carte poştală, după o vizită la New York, turnurile gemene de la World Trade Center cu numele sfinţilor vindecători Cosma şi Damian şi îşi însuşea, prin asta, clădirile ca fiind sculpturi marca Beuys. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)

Peripeţiile bătrânului soldat Svejk în galaxie sau Chitul suntem noi

2011-09-14T14:04:00.001+03:00

Peripeţiile bravului soldat Svejk e una dintre acele lucrări pe care, atunci când cineva recunoaşte că nu le-a parcurs, răspunsurile vin invariabil sub forma unei oripilări urmate de o subtilă aură paternă: „N-ai citit?!? Atunci să citeşti neapărat.” Soldatul Svejk nu este şi nu va fi un simplu personaj. Folosirea numelui lui nu va fi niciodată considerată a fi o adevărată trimitere livrescă, tocmai pentru că Svejk face parte din galeria unor personaje care sunt atât de „în noi” în simplitatea lor perfect umană, încât nu putem să le percepem ca obiecte aflate la distanţă. (citiţi continuarea în Art Act Magazine)

Garcia devorando la modernidad, o los viejos comiendo libros (FEST-FDR, ziua 8)

2011-05-17T23:58:00.002+03:00

Vă propun un exerciţiu de imaginaţie: închipuiţi-vă o întâlnire între un orb şi un surd. Să fiu mai specific: închipuiţi-vă o întâlnire între Borges şi Goya. Frumoasă ca „întâlnirea inopinată, pe o masă de disecţie, dintre o maşină de cusut şi o umbrelă”, vorba lui Lautréamont. Acum, că am stabilit deja suprarealista întrevedere, închipuiţi-vă un limbaj pe teritoriul căruia cei doi ar putea să interacţioneze. M-am gândit şi eu la asta în prima parte a piesei pe care am văzut-o în penultima zi de FEST-FDR, Borges vs. Goya , un colaj între două texte ale argentinianului Rodrigo Garcia, dar toate soluţiile pe care le-am găsit în acest timp erau mai mult sau mai puţin paradoxale. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)

Teatru-film şi nişte clowni (FEST-FDR, ziua 7)

2011-05-17T23:57:00.000+03:00

Pare-mi-se şi nu cred că doar mi se pare că videoproiecţiile încep să joace un rol tot mai important în producţiile de teatru de toate felurile. Că e vorba de elemente de decor, de chestiuni pe care nu le poţi obţine pe scenă la modul fizic sau că e vorba de ilustrări mai degrabă abstracte ale interiorităţii personajelor, tehnica proiecţiilor video tinde să fie folosită în din ce în ce mai multe spectacole. Cât de fondată sau de redundantă e chestiunea asta, cât de departe ne duce tehnologizarea de teatrul înţeles la modul tradiţional sunt subiecte pe care nu îmi propun neapărat să le ating aici, deşi, admit, nu sunt neapărat un adept al introducerii excesive şi cu orice preţ a noilor tehnologii în lumea scenei. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)

Street Shanagolden. The Polish Way (FEST-FDR, ziua 6)

2011-05-17T23:56:00.000+03:00

Când am văzut, în Piaţa Victoriei din Timişoara, spectacolul polonezilor de Osmego Dnia, mă gândeam cât de minunat, de senzaţional şi, în acelaşi timp, de perfect ar fi să avem şi noi aşa ceva. Şi nu mă refer neapărat la istoria bogată şi deloc ferită de obstacole a companiei, ci mai degrabă la maniera lor de lucru şi la scopul final al reprezentaţiilor lor. Teatru în aer liber care reuşeşte să fie cât se poate de dinamic folosindu-se de trei scene, de spaţiul dintre ele şi de cele mai noi tehnici de creare a efectelor vizuale nu prea avem ocazia să vedem. Cu atât mai mult, nu vedem spectacole în aer liber care să se apropie la modul real de lumea teatrului, de mecanismele şi chiar de efectele sale specifice. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)

O iarnă cu tine însuţi (FEST-FDR, ziua 6)

2011-05-17T23:55:00.000+03:00

„Când ninge peste Bucureşti/Eşti… mort!/Mor trei sute de poveşti/Eşti… mort!/Şi fiecare sufleţel/Eşti… mort!/Se duce într-un ghiocel/Eşti… mort!”. Şi dacă ar fi numai ăsta refrenul cel care îţi sună obsesiv în minte după ce vezi Ca pe tine însuţi , piesa creată de Teatrul Foarte Mic din Bucureşti. Dar mai e toată atmosfera alienată şi alienantă, toată lumea aceea stranie a unei străzi care funcţionează după reguli exact opuse celor pe care le ştim noi, dar perfect valabile în ele însele, toată acea naturaleţe a bolii în propriu-i interior care îţi rămân stângaci şi pueril scrijelite pe conştiinţă, încât ai toate şansele ca, ieşind din sala de spectacol, să începi să te uiţi măcar puţin şi măcar pentru un timp la lucrurile cărora nu le-ai dat atenţie până atunci. Şi să păstrezi măcar un moment de reculegere. Nu pentru cei trei sute de homeleşi care mor în ficare iarnă pe străzile din Bucureşti, ci pentru tine. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)

Jack. Spintecătorul de spectacole? (FEST-FDR, ziua 5)

2011-05-17T23:53:00.000+03:00

Că tot suntem la un Festival al Dramaturgiei Româneşti, aş vrea ca, în cazul piesei Jack lunetistul , pusă în scenă de Teatrul de Nord din Satu Mare, să vorbesc mai puţin despre spectacolul în sine şi mai mult despre textul care stă în spatele lui şi care îi aparţine lui Radu Macrinici. În 2010, opera dramatică a fost evaluată de UNITER ca fiind cea mai bună piesă de teatru românească a anului precedent, lucru care nu face altceva decât să mă bucure. Nu că m-ar fi furat definitiv textul sau că aş fi făcut o oarecare obsesie pentru el, dar e oricând binevenită o gură de aer proaspăt, cu un pic de poveste şi un strop de fantasy, între atâtea şi atâtea creaţii care insistă să vorbească necontenit despre jeg dintr-o dorinţă bolnavă de a nu-i mai lăsa nici măcar jegului misterul său. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)

Venit, văzut, uitat. Blifat. (FEST-FDR, ziua 5)

2011-05-17T23:52:00.000+03:00

Snob, sec, prăfuit. Sunt trei dintre principalele atribute cu care te poţi alege atunci când critici, chiar şi dintr-un singur punct de vedere, un spectacol cu foarte mare priză la public, fie şi în condiţiile în care piesa în cauză nu străluceşte neapărat, dar are câteva „cârlige” care nu dau greş niciodată. Îmi asum riscul şi „blifez” în dreptul condamnării mele, în compania plăcută şi cam atât a spectacolului Teatrului Odeon din Bucureşti, Blifat . (citeşte continuarea în Art Act Magazine)

Despre pericolul opţiunii Repeat All într-un Playlist (FEST-FDR, ziua 4)

2011-05-17T23:50:00.000+03:00

„Păcat, mare păcat”. Cam asta îmi spuneam în gând, ieşind de la Playlist-ul Teatrului de Nord din Satu Mare, scris de C.C. Buricea-Mlinarcic şi regizat de Ovidiu Caiţa. Îmi spun asta de câte ori văd că o piesă cu potenţial se „vinde” pe coordonatele unei reţete a succesului care nu este tocmai una care să-i facă cinste. Playlist avea puterea să fie o radiografie hiperrealistă, dulce şi amară a României ultimilor douăzeci de ani, dar nu stă în picioare decât ca un exerciţiu bufonard de a mai spune încă o dată ceea ce s-a mai spus de mii de ori. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)

Aurel reloaded (FEST-FDR, ziua 4)

2011-05-17T23:48:00.000+03:00

Cei care mi-au mai citit articolele ştiu că nici eu, ca atâţia alţii, nu sunt foarte încântat de exploatarea cu orice preţ a comunismului în artă, fie că este vorba de teatru sau film, fie că este vorba de literatură sau pictură. Să nu fiu înţeles greşit: chiar cred că a vorbi despre perioada comunistă un lucru normal şi, mai mult decât atât, chiar un lucru benefic, într-un anumit sens, o datorie a noastră. Ceea ce nu îmi ridică părul pe mine şi nici nu-mi oferă un catharsis de vreun fel sau altul e a vorbi despre comunism din pură lipsă de idei, a vorbi despre comunism special pentru a vorbi despre comunism şi nimic dincolo de asta. Sunt atâtea texte, atâtea spectacole, atâtea filme care cred că pot obţine succesul astfel şi folosesc un soi de reţetă primitivă a succesului (de genul „dacă asta se cere, asta dăm”), încât ai impresia că vreun Shiva specializat pe artă a distrus toate ideile şi temele, sau le-a transformat pe toate în aşa fel încât să fie doar stâlpi de susţinere pentru poveştile despre stahanovism şi limbă de lemn, despre colhoz şi gulag, despre poliţie politică şi pâine pe cartelă, despre mecanicizare şi absurd. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)